La originea realizării acestui mijloc de contracepţie revoluţionar se află un trio format din două femei, Margaret Sanger şi Katherine McCormick, şi un bărbat, Gregory Pincus. Margaret Sanger, soră medicală din New York, a fost în 1912 martoră la moartea unei tinere mame a trei copii, care îşi provocase singură un avort. Sanger, provenită dintr-o familie cu 11 copii, s-a convins că femeile nu vor putea să se emancipeze decât dacă vor scăpa de grija sarcinilor nedorite. Urma să se lupte timp de 40 de ani pentru controlul naşterilor.

În 1923, a înfiinţat la New York un Birou de informare asupra contracepţiei, primul centru de planning familial. Katherine McCormick provenea dintr-o familie bogată de avocaţi. A doua femeie care obţinea o diplomă la Massachusetts Institute of Technology (MIT) s-a întâlnit, în cadrul activităţilor sale în favoarea votului femeilor, cu Margaret Sanger, „sufragetă” şi ea. La moartea mamei şi apoi a soţului său, Katherine McCormick a moştenit o avere considerabilă, din care a cheltuit o mare parte pentru realizarea unui contraceptiv oral ieftin.

Elementul activ al acestei cercetări a fost biologul Gregory Pincus. În 1953, când cele două femei s-au întâlnit cu el, avea 50 de ani şi o carieră caracterizată printr-o formidabilă creativitate ştiinţifică care-l făcuse să fie respins de establishment. În 1934, realizase o premieră importantă, reuşind să facă fertilizarea in vitro la iepuri. În anii când apărea „Cea mai bună dintre lumi” a lui Aldous Huxley, aceşti „iepuri în eprubetă” l-au făcut să fie numit „Dr Frankestein” de ziarul The New York Times şi să fie concediat din postul de profesor asistent de la Harvard. A creat în 1944 o fundaţie care s-a specializat în cercetarea hormonilor steroizi, clasă din care fac parte hormonii sexuali. Libertatea sa de spirit şi poziţia lui în afara establishmentului medico-ştiinţific le-au convins pe cele două femei să-i încredinţeze proiectul.

Ideea lui Pincus a fost să găsească o metodă contraceptivă care să imite mecanismele hormonale naturale ce provoacă încetarea ovulaţiei în timpul sarcinii. Pincus a lansat ipoteza că oprirea este legată de secreţia de progesteron, acesta putând atunci să servească drept contraceptiv. Din fericire, două laboratoare, Syntex şi Searle, tocmai sintetizaseră primele forme orale active de progesteron. L-au lăsat pe Pincus să testeze formulele lor mai întâi la animale şi apoi la femei. După un prim test concludent pe un număr limitat de femei din Massachusetts, un test la scară mare a fost realizat în Porto Rico, în 1956, cu produsul laboratorului Searle, care asocia estrogeni şi progesteron. S-a dovedit eficacitatea produsului iar Food and Drug Administration (FDA) a autorizat în 1960, pentru prima oară, comercializarea unei pilule contraceptive.

Dar, pentru că pilula nu este un „medicament” ca oricare altul, afectând fertilitatea şi statutul femeii, răspândirea sa n-a fost decât progresivă. Marea Britanie a fost prima ţară europeană care a autorizat comercializarea ei, în 1960. În Franţa, unde o lege din 1920 incrimina avortul, orice propagandă în favoarea contracepţiei era interzisă. A venit însă legea Neuwirth din 1967, care autoriza importul, fabricarea şi accesul la produsele contraceptive, cu anumite restricţii, cum ar fi consimţământul părinţilor pentru tinerele sub 21 de ani. Ultimele restricţii au fost eliminate prin legea Veil din 1974, precizează în final Les Echos. AGERPRES/ (Lelia Bretan)